La inceputul lui 2008, Bursa dadea primele semne vizibile ale unui trend descendent, ca urmare a semnalelor aparute inca din toamna lui 2007. Pe atunci, se scria de criza creditelor subprime din SUA si de corelarea emotionala a Bursei de la Bucuresti cu pietele internationale.
Macroeconomic, lucrurile stateau inca bine. Microeconomic, emitentii nu aveau probleme. Cu toate acestea, cotatiile scadeau, pe fondul sentimentelor negative importate de la americani si a retragerii investitorilor straini.
Chiar daca erau analisti in afara care atentionau posibilitatea izbucnirii unei crize de sistem, cei mai multi credeau ca este doar o problema de sector si ca americanii o vor rezolva sau macar musamaliza.
Bursa tragea niste semnale de alarma, care odata cu trecerea lunilor lui 2008, deveneau din ce in ce mai evidente. Analistii financiari spuneam ca urmeaza o criza, ca economia Americana va intra in colaps, urmand a avea efecte in toate statele lumii.
Politicienii, cetatenii refuzau sa creada. In ochii lor, bursa era prea mica si prea imatura ca sa fie capabila sa anticipeze ceva.
A venit toamna. 15 septembrie, o zi care va ramane memorabila in istoria pietelor financiare. O zi care va fi notata cu rosu in cartile de economie si in mintile finantistilor din intreaga lume. Falimentul Lehman Brothers, salvarea AIG si toate evenimentele din acea perioada au prabusit efectiv pietele financiare din lume.
Prabusiri dramatice de cotatii, suspendari de la tranzactionare, panica si agonie. Toate pentru ca americanii stateau foarte prost. Si poate pentru ca oamenii incepeau sa inteleaga ca prabusirea Americii inseamna prabusirea lumii. Vechea formula “Cand America stranuta, intreaga lume are gripa” se demonstrase din nou.
Intrebarea este ce se intampla cand America e tinuta sub perfuzii?
Am vazut cu totii din acel moment. Multi il considera varful crizei. Sunt de acord, pe jumatate. Cred ca momentul 15 septembrie 2008 a fost varful crizei financiare, dar nu si al crizei economice. Care incepe sa fie vizibila din ce in ce mai acut.
Stirile despre disponibilizari, sistari de productie si inchideri de firme au inceput inca de anul trecut, dar in ultima luna sunt din ce in ce mai abundente.
Giganti financiari, care pareau indestructibili, sunt la un pas de faliment. Milioane de oameni, care raman fara joburi nu mai au cu ce isi plati creditele. Boom-ul din ultimii ani din sistemul privat in ce priveste bonusurile, salariile si avantajele s-a spart.
Din pacate, daca americanii au dat dovada de intelepciune la nivel inalt, la noi nu este aceeasi situatie.
Discutiile despre normalitatea interventiei statului in sistemul privat sunt contradictorii in intreaga lume. Sunt voci care spun ca statul nu trebuia sa intervina si sa salveze anumite companii, pentru ca incalca legile de baza ale capitalismului.
Dar, inca odata, ni s-a demonstrat ca ce e scris in carti nu seamana cu ce se intampla de fapt. Sa ne gandim, ce s-ar fi intamplat daca Guvernul American nu ar fi interevenit in salvarea unor gigantic, banci sau companii auto? Pe langa ecourile falimentelor in pietele financiare(a carui amploare am simtit-o cu totii la LB), ar fi insemnat concedierea a milioane de oameni.
Oameni care au credite. Care platesc rate. Care cumpara produse si servicii. Acei oameni ar fi ramas fara bani, fara salarii. Deci n-ar mai fi platit nici rate, n-ar mai fi cumparat nici produse si servicii. Si criza s-ar fi extins (mai mult decat este) si la nivelul consumului.
Chiar daca incalca regulile capitalismului, a fost o solutie de urgenta. Primul ajutor, ca sa salveze de la moarte un pacient pe care aveau sa il resusciteze in timp. Sa-l tina la terapie intensiva.
America e sub perfuzii si chiar daca cei mai intelepti medici ai lor cauta cel mai eficient si nedureros tratament, orice medicament are si efecte secundare. Pe care le vom vedea in timp, cu totii…